Dance, Stars and Tears

08-03-2020

„Mi-au dat lacrimile” și „mi s-a făcut pielea de găină” am auzit repetat obsesiv de cei prezenți la spectacolul Alinei Cojocaru de la Londra, la sfârșitul lunii trecute, o serie de numai cinci show-ri. Sala de la Sadler Wells, templul londonez al dansului, a fost luată cu asalt de italieni, francezi, spanioli, români, japonezi, coreeni și, bineînțeles britanici. Pentru cei care o urmăresc de ani de zile, dar mai ales pentru cei care auziseră de ea, însă nu apucaseră s-o vadă live niciodată, a fost un privilegiu să se bucure de ea. Mai mult acest recital, a avut-o în spate și ca Director Artistic. Un program în premieră și cu premiere pentru lumea dansului. 

Singura balerină din lume dublă câștigătoare a premiului Benois de la Danse

Începând cu 1997, când a câștigat Prix de Lausanne, premiile internaționale n-au ocolit-o, având deja una din cele mai lungi liste între marile balerine ale lumii, chiar recorduri personale, cazul premiului Benois de la Danse, probabil, unul dintre cele mai prestigioase. Povestea Alinei Cojocaru este arhicunoscută, spusă chiar de ea la emisiunea Eugeniei Vodă -„Profesioniștii” de la TVR. Este, cel puțin până acum, tiparul celor mai de succes cariere din România. Nu provine dintr-o familie de dansatori, nu a fost o răsfățată financiar, a învățat departe de casă, Kiev și Royal Ballet School, acolo unde a ajuns datorită talentului, a fost imediat remarcată pe scenele internaționale, respectiv, Royal Opera House unde în 2001 devine cea mai tânără prim balerină. ROH a fost locul de unde s-a afirmat la nivel mondial, criticii de specialitate făcând chiar glume vizavi de puterea pe care o exercită asupra publicului și spunând că: „la ROH, regină nu-i regina, regină e Alina”. În 2013, este cooptată de Tamara Rojo la English National Ballet, unde istoria se scrie în continuare. În tot acest timp, Alina a fost invitat permanent la Hamburg Ballet, unde John Neumeier, această legendă vie, a compus coregrafii special pentru ea. Ultimul spectacol pe listă fiind „Menajeria de sticlă” de Tennesse Williams, maestro magnum opus (http://www.hotnews.ro/stiri-23550891-.htm?nomobile ). Și totul se întâmplă înafara granițelor, dar în interiorul marii lumi artistice la care, acum, avem și noi acces. Japonia și American Ballet au devenit destinații în care Alina a strălucit, fiind solicitată repetat. Și multe alte scene.  

Pentru românii îndrăgostiți de balet, ea este cadoul suprem. Din păcate, se fac mii de kilometri pentru a o vedea. Rolurile sale traversează toate stilurile. Personajele interpretate de ea au devenit referințe istorice. O dedicare aproape religioasă, un dar divin pe care, de atâția ani, ni-l dăruiește, la rândul ei, nouă. De la nașterea baletului, până la dansul contemporan, Alina a dat viață atâtor caractere, încât întrebarea ar fi, ce ar mai fi nou pentru ea?    

Is there a ballerina today held in more widespread affection than Alina Cojocaru? (New York Times)

Tot ei dau răspunsul. Nu, n-are egal. Emoția și energia cu care învăluie întreaga audiență de la primul pas pus în scenă sunt copleșitoare. Nu de puține ori am fost martora momentelor când orchestrele erau nevoite să se oprească pentru ca Alina să fie aplaudată. Rarisim.

Programul prezentat la Londra este pentru prima dată conceput și produs împreună cu Johan Kobborg (cel care semnează coregrafia așteptatei premiere londoneze, baletul „Romeo și Julieta” de Serghei Prokofiev, cu Alina și Sergei Polunin în rolurile principale).  

Modern classical – grație, emoție, strălucire

Și pentru ca totul să fie special, seara a fost deschisă de un duo muzical, un dans al instrumentelor, pentru că virtuozitatea solicitată de ”Passacaglia pentru vioară și violoncel” de G.F. Handel, aranjament Johan Halvorsen este o coregrafie a degetelor. Cei doi interpreți Margarita Balanas, violoncel, și Charlie Siem, vioară, au creat atmosfera necesară începerii unei călătorii de suflet.  

În ziua de astăzi, dansul contemporan aduce în fața publicului un nou limbaj al corpului, mai în forță, mai stilizat, unghiular, ajutat mult de light design, ca nu cumva să se piardă ceva din mister, și care este foarte diferit chiar și de ceea ce au gândit inițial părinții acestuia (Cunnigham, Bausch, Graham, Dalcroze etc). Normal, lumea evoluează, tehnica evoluează, de ce nu și dansul. Astfel, lângă clasic a venit modernul, lângă modern  dansul contemporan, experimental, și tot așa. Istoria va valida ce va rămâne etern. Până una alta, singurul instrument de măsură rămâne emoția provocată.

Despre emoție a fost vorba și acum, în acest program în care tehnica desăvârșită a Alinei a fost pusă în valoare de coregrafii modern classical, în care inconfundabilele sale mișcări pe poante au elevat întregul ansamblu.   

Primul moment este semnat de Tim Rushton -”Reminiscence”, muzica Arvo Pärt (Spiegel im Spiegel, aranjament pentru pian și violoncel) a avut din start o forță de seducție greu de imaginat. Un duet cu Johan Kobborg, ah, da, Johan, lucrat artistic până la cea mai mică respirație, de altfel, creația în sine a durat aproape 12 ani. Un pas de deux în care, la fel ca în viață, ne apropiem, ne însingurăm, iar împreună fiecare clipă trebuie trăită la intensitate maximă. Ceea ce s-a întâmplat și cu sala. Atingerile între cei doi parcă te mângâiau și pe tine în sală. Nu e mai puțin adevărat că, muzica, fiind cântată live (de obicei, în astfel de programe se preferă înregistrările), a contribuit mult la starea de grație a momentului care a umezit mulți ochi.

În programul serii, a urmat filmul ”Faces” regizat și coregrafiat de Kim Brandstrup, un solo al Alinei, muzica François Couperin, pian Angela Hewitt, care face parte dintr-o serie de trei filmulețe, ceilalți doi protagoniști fiind Zenada Yanowsky și Carlos Acosta. I-am putea spune un studiu al dansatorilor în căutările acestora spre esența trăirilor, rolurilor pe care le au de interpretat. Realizarea și interpretarea, însă, sunt la un nivel pe care cu greu ți l-ai fi putut închipui. Pur și simplu, camera te absoarbe și te duce lângă Alina, răsufli cu ea, cauți alături de ea. Arareori ți-e dat să trăiești un film la o asemenea intensitate, fie el regizat de mari cineaști.

A urmat ”Journey”, un pas de trois, contemporan-neoclasic, semnat de Juliano Nunes, muzica Luke Howard. Alături de Alina, s-au aflat pe scenă coregraful și Dominic Harrison. Despre încredere, alegeri, sentimente. Experimentul vieții este călătoria. Momentele se împart între cei doi parteneri, torsiuni, arcuiri, elevații, toate se succed cu ritm dar și cu eleganță. Multe unghiuri și planuri aproape imposibile, exprimând complexitatea și provocările vieții.  

Un al doilea film, realizat de același Kim Brandstrup, muzica Für Alina de Arvo Pärt, este un omagiu adus profesorilor de la școala din Kiev, cei care i-au îndrumat pașii pe această potecă plină de frumusețe și au pregătit-o pentru acest drum atât de greu, unde fără acele mâini și acei ochi care veghează asupra ta, e imposibil să reușești. Vladimir Andreevic Denisenko, Alla Davidovna Rubina, Larisa Nikolaevna Obovskaya și Alla Vecheslavovna Lagoda. Imagini epice, nu este un documentar, e emoție în stare pură. Detalii peste detalii. Mâini zbârcite încărcate de dragoste și talent, ochi blânzi și priviri încurajatoare, atingeri părintești, dar ferme. Acolo e misterul, pasiunea, magia. Absolut tulburător.

”Les Lutins”, cunoscuta coregrafie a lui Johan Kobborg, a încheiat prima parte cu celebrele provocări muzicieni - dansatori. La vioară și pian, Charlie Siem și Sasha Grynyuk au interpretat Etudes- capricii nr. 4 op18 de  Henryk Wieniawski și La ronde des lutins de Antonio Bazzini. Pe scenă au primit ”replica” plină de umor a Marcelino Sambé (prim solist la ROH) și Takahiro Tamagawa (acum câțiva ani și pe scena ONB), doi virtuoși ai scenei, cărora li s-a alăturat Alina, intrând în jocul plin de vervă și amuzant al colegilor. Un număr în care virtuozitatea și vivacitatea te ridică de pe scaun.     

Ultimul act l-a reprezentat momentul ”Marguerite și Armand” creație semnată de Sir Frederick Ashton (iubitorii de balet au avut ocazia să o vadă la București), muzica Franz Liszt, la pian Sasha Grynyuk, costume și scenografie Cecil Beaton. Capacitatea narativă a lui Ashton este deja cunoscută, alături de care forța dramatică și puterea expresivă ale celor care interpretează pun în mișcare sângele acestui balet și îl mențin viu și foarte contemporan. Armand a fost Francesco Gabriele Frola (ENB), expresiv și emoționant. Alina, cu o prestație magnifică, a reușt să descrie personajul așa cum a fost el imaginat adunând fragilitatea, frumusețea, grația, în tot ce înseamnă devoțiunea față de adevărata iubire.

Spectatorilor nu le-a rămas decât să aplaude frenetic o reprezentație în care, marile stele ale baletului au transmis de pe scenă sentimente, stări, și o imensă bucurie de a vedea frumosul în stare pură. 

 

Foto : deschidere Morgan Norman, Andre Uspenski, program, personale

Text: Dana Cristescu